Să descifrăm copilul: Când „Nu vreau” ascunde „Nu pot”

de Eva Alexandra Şerban, psiholog şi psihoterapeut sub supervizare

“Mami, nu pot!” şi „Eu NU vreau!” sună foarte diferit pentru urechile adultului. Dar nu întotdeauna şi pentru copil. Pentru copiii mici, deseori şi pentru cei mari, e mai puţin clar dacă nu vor sau nu pot. Ce e clar aici, este NU-ul.

Uneori, doar atât înţelegem şi noi. Că NU. Însă NOI suntem datori să îi descoperim pe copii şi să îi înţelegem mai bine decât pot ei.

Şi atunci, cum diferenţiem „Nu pot” de „Nu vreau”? Cum ne dăm seama că „Nu vreau” ascunde „Nu pot”? În lipsa unor reţete, haideți să exploram câteva exemple.

Să descifrăm copilul: Când „Nu vreau” ascunde „Nu pot”

Alexia, la 4 ani şi jumătate, se arată o fetiţă destul de matură. Observă cu atenţie cum merg lucrurile în jurul ei, înţelege şi respectă regulile. Îi sfătuieşte pe copii atunci când au nevoie (şi când nu au) şi îi mustră atunci când fac ceva nepotrivit, explicându-le exact unde greşesc.

Însă are şi o neputinţă pe măsură: toleranţa la frustrare. Se frustrează – nu mai repede, nu; ci mai tare, decât alţi copii. Atunci când atinge pragul frustrării, nu mai suportă să audă pe cineva, să îşi aştepte rândul, nu mai ţine cont de reguli sau de autoritate. Împinge copilul, loveşte adultul, se trânteşte pe jos, ţipă, plânge incontrolabil. Pentru mult timp: 20, 30, 40, 50 de minute... Dupa ce eliberează energia negativă, se linişteşte şi cooperează.

De ce reacţionează Alexia aşa? Pentru că nu poate altfel.

Când copilul NU POATE sa primească alinarea după care tânjeşte

Accesele de plâns şi de lovit sunt sincere şi disperate. Nu au nevoie de martori (nu „se dă în spectacol”, cum s-ar zice), ci se continuă până când fetiţa se epuizează, chiar şi după colţ, ascunsă de lume.

Altfel, Alexia este un copil sociabil şi dornic să interacţioneze, nicidecum taciturn. Se vede că se chinuie în aceste momente, când capacitatea ei raţională şi verbală se suprimă brusc şi ea rămâne pradă unor emoţii copleşitoare.

Într-un fel sau altul, copilul a învăţat acest tipar de comportament şi nu ştie ce altceva să facă atunci când emoţiile îi scapă de sub control (iar asta li se întâmplă copiilor la ordinea zilei: să le scape emoţiile de sub control). Alexia încă nu a învăţat că în astfel de momente poate cere şi primi ajutorul altcuiva mai puternic emoţional, mai stabil. Sau că poate găsi alinare / echilibru în relaţia cu un adult. Poate că ea nu a trăit suficient de des această experienţă. Ci mai degrabă pe cea de a se descurca singură: un copil mic, cu un creier încă neechipat pentru autoreglare, să facă faţă unor emoţii mari şi furtunoase.

Aşa ca se descurcă singură: atât cât poate… Se chirceşte, se zbate, plânge cu părul lipit de faţă, cu degetul în gură şi cu ochii strâns închişi. Hohote, suspine, respiraţie întretăiată. Poate ar avea nevoie de cineva de încredere să o îmbrăţişeze sau să o atingă, pentru a-i ajuta creierul să producă oxitocină?

Oxitocina, denumit şi “hormonul încrederii”, se eliberează prin atingeri afectuoase - chiar şi prin priviri tandre - din partea cuiva la care ţinem şi în care avem încredere. Oxitocina are efecte directe de reducere a stresului din organism, prin neutralizarea cortizolului. Reduce inclusiv sentimentul de frustrare, linişteşte şi generează starea de bine. Atunci când îmbrăţişăm, mângâiem sau atingem cu blândeţe şi cu drag pe cineva apropiat, creierul său produce oxitocina, care îl ajută în reglarea emoţională şi în traversarea mai lină a momentelor dificile. Desigur, atunci când şi acesta ne percepe la fel: ca pe un om drag şi de încredere. 

Însă Alexia nu permite atingerea sau proximitatea fizică, în aceste momente. Apropierea unui adult sau a unui copil – în acele momente cand pare să aibă cea mai mare nevoie de ea - nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Să sporească starea de dezintegrare. Poate că Alexia a învăţat cândva, cumva, că un alt om, în aceste momente, nu se prezintă ca „cineva de încredere”, „mai puternic şi mai stabil”, ci mai degrabă pune o presiune sau aduce un dezechilibru în plus. Aşa că, deşi are nevoie de ajutor în mijlocul furtunii emoţionale, se teme de el şi refuză să îl primească. NU VREA să accepte nimic...

Dupa ce oboseşte (după acele 20, 30, 40, 50 de minute), redevine copilul blând şi este în stare inclusiv să îşi asume consecinţa actelor ei, fără comentarii... Redevine „alt copil”.

„Nu pot”-ul din spatele lui „Nu vreau”

Într-o zi, după o astfel de criză (Alexia se zbătea în braţele unei educatoare care o cobora pe scări, de la dormitor, căci îi trezise pe toţi copiii şi nu comunica în niciun fel ce o supără şi unde vrea să meargă, sau dacă vrea să meargă undeva), m-am apropiat de micuţa Alexia. În acea perioada, eram asistentă de educatoare la clasa ei. Eram deci unul dintre adulţii de la care nu primea nimic în momentele ei grele, dar şi unul dintre adulţii care o cunoşteau şi o acceptau, cu tot cu ele. Aveam amandouă un an şi jumătate de relaţie.

După ce i-am stat alături în timpul crizei (cu un sentiment de neputinţă amestecat cu compasiune) şi după ce fetiţa şi-a consumat furtuna, i-am spus: „Ştii, Alexia, eu nu voi fi mereu aici, lângă tine, când eşti supărată. Vor fi şi alţi adulţi. Unii dintre ei abia te cunosc. Este nevoie să vorbeşti cu ei, ca să ştie cum să te ajute.”

Mi-o amintesc. M-a emoţionat tare. Nu spunea nimic. Stătea cu semiprofilul spre mine şi cu privirea într-un colţ de de podea. Ciufulită, încruntată, şi în acelaşi timp epuizată. După câteva momente de linişte, Alexia a scâncit. Ţinea în continuare degetul în gură şi privirea în acelaşi punct de pe jos. Mişca încet piciorul stâng pe podea. A scâncit şi a şoptit:

- Nu pot…

În glasul ei am auzit suferinţă. Atunci am simţit că mi se deschide sufletul şi mai mult pentru fetiţa asta, cu tot ceea ce va mai face în continuare. Luciditatea şi vulnerabilitatea de care a dat dovadă, la 4 ani jumătate, pe lângă lupta atât de grea pe care o duce singură cu avalanşele emoţionale, m-au impresionat. Iată, deci, este adevărat: în spatele lui “Nu vreau” se poate ascunde un chinuitor “Nu pot”… Prea mare pentru un copil mic.

Când copilul VREA, dar poate mai puţin decât vrea

Mihnea are aproape 4 ani. Este un băiețel blond şi energic, plin de voie bună. Însă, ca mai toţi băieţeii de vârsta lui, are un minus la capitolul “empatie”. Îi vine uneori greu să înţeleagă ce simt ceilalţi şi ce impact au asupra lor acţiunile lui.  

Alma, pe de altă parte, de 5 anişori, este o fetiţă sensibilă, care şi spune cu uşurinţă ce simte.

În curtea grădiniţei, Alma vine către mine înlăcrimată şi indignată: Mihnea lovit-o şi nici măcar nu s-a oprit să o vadă că plânge! Mergem către el. Mihnea ne priveşte senin şi puţin întrebător. Nu degeaba: se miră şi el de lacrimile din ochii fetiţei. Iar de vreo lovitură, nu-şi aduce aminte!

La vârsta la care nu îşi stăpâneşte corpul perfect, şi la firea sa plină de energie, copilul este în continuă mişcare. Contactul cu obiectele şi cu oamenii din jur este ceva firesc şi poate trece neobservat. Chiar dacă este mai violent sau mai puternic. Pentru băiat, o lovitură poate să nici nu conteze – indiferent că o primeşte el, sau că o primeşte altcineva de la el…

Revoltată, Alma preia comanda şi i se adresează direct:

- M-ai lovit, Mihnea, cu braţul, aici, în burtă, când săreai! De aceea plâng, că m-ai lovit şi m-a durut! Şi tu NU VREI să îţi ceri scuze!

Mihnea adesea primeşte relaxat astfel de reproşuri („Da, da, bine, scuze, asta este”). De data aceasta însă, ceva este diferit. Rămâne fără grai două secunde, după care se umple de emoţie şi răspunde colegei, privind-o în faţă, pe un ton la fel de sincer şi de revoltat: “Ba nu, Alma! Eu nu te-am lovit!”…

În acest moment, înţeleg că Mihnea a mai crescut. Este mai conştient că el poate provoca reacţii în jur, că poate avea un efect asupra celorlalţi şi că se află în stăpânirea unui corp ce trebuie strunit. A înţeles aceste lucruri şi, pe cât poate el, chiar este atent!

Însă mai are mult de exersat şi nu poate fi atent la sine non-stop. A lovit-o pe Alma fără să observe şi fără să vrea. El nu ştie când a lovit-o, însă ştie că se străduieşte să aibă grijă. De aici şi indignarea. Un fel de: „Dar eu încerc, ca niciodată, să fiu atent! Deci nu se poate să te fi lovit, dacă eu nu am vrut, dacă eu am încercat să nu lovesc!” Iată cum poate funcţiona NU POT în existenţa copiilor, chiar şi sub aparenţa falsă a nepăsării sau a neasumării...

Când copilul nu poate mai mult, cere-i ATÂT CÂT POATE

Aceiaşi copii, dupa o lună şi jumătate. Tot în curtea grădiniţei. Alma se îndreaptă către mine... aţi ghicit, cu ochii în lacrimi. S-a jucat cu Mihnea şi acesta a strâns-o prea tare de mâini. A ţipat la el, dar degeaba. Aleargă de colo-colo, prins în vraja jocului.

Găsim un moment să ne adunăm toţi trei, iar băiatul declară senin:

-Ne jucăm „Sticluţa cu otravă”! Trebuie să te apuc de mâini când te prind!

- Da, dar m-ai strâns prea tare! Uite, m-am înroşit! îi arată fetiţa încheieturile. Ţi-ar plăcea să îţi fac şi eu aşa, să te strâng cu toată puterea mea?

Băiatul priveşte nevinovat şi curios, întinde braţele şi aşteaptă. Fetiţa îl strânge cu mare efort, cu toată forţa. Băiatul se strâmbă puţin, dar nu zice nimic.

-Pe mine nu mă doare, declară apoi.

- Da, dar pe mine mă doare!!!

Pe el chiar nu îl doare. Îl jenează puţin. Dar pentru baieţi, atingerile de acest fel sunt mai degrabă o bucurie, un semn că trăiesc – şi nu o dramă. (Nu degeaba am auzit de „drama queen” şi nu de „drama king”...). Aşa ca Mihnea nu poate pricepe cum de pe altcineva îl doare ceva ce pe el nu îl doare.

Îi explic atunci puţin diferenţele dintre fete şi băieţi, dintre sensibilitatea lor. Şi îi propun să găsim o variantă în care să le apuce pe fete, altfel decât să le strângă. „Uite, de exemplu”, îmi încerc eu norocul, „ce spui să o iei pe Alma de mână, când vrei sa o prinzi? Aşa ca atunci când vă plimbaţi. Ia încearcă...”

Fetiţa îi întinde braţul, iar băiatul o apucă atent şi gingaş de mână. Într-adevar, el s-a mai plimbat aşa prin curtea grădiniţei cu colegele, şi nu a simţit nevoia să le bruscheze. A lua de mână şi a apuca de încheietură, se pare că sunt şi în mintea lui două gesturi foarte diferite. Unul implică blândeţe şi tandreţe, celălalt implică avânt şi forţă.

Gata, au pornit înapoi la joacă! În ziua aceea nu am mai auzit reclamaţii la adresa lui Mihnea.

Atunci când copilul nu poate, el nu poate din... toate puterile! De aceea, poate părea ca el nu vrea. Dar noi să căutăm mai adânc. Şi să îi arătăm şi lui ce găsim acolo. Ce găsim că are nevoie, ce găsim că poate de fapt, ce găsim că nu poate într-adevăr. Şi cum să aibă răbdare să îi crească „putinţa”.

**Numele proprii din articol sunt fictive, pentru a proteja identitatea copiilor.