Blog

Explorând imaginația copiilor (partea 1/2)
  2020-11-20

Explorând imaginația copiilor (partea 1/2)

Fanteziile copilului: cum să le înţelegem şi cum să le explorăm

Mulţi părinți se panichează în faţa constatării că micuţii lor împletesc adevărul şi “minciuna”, construind poveşti frumoase, dar ireale. Îngrijorările părinţilor au în prim-plan tendinţa copilului de a denatura adevărul (“Copilul meu minte?”) şi abilitatea lui de a se conecta la realitate (“Pe ce lume trăieşte?”). Tocmai de aceea, ne face bine să ştim, nouă, adulţilor, că fantezia copiilor este – până la un punct - un aspect firesc şi necesar în creşterea lor emoţională. Copiii au nevoie de ajutor să îşi exploreze scenariile imaginare, să le dea frâu liber şi să le “consume”, să le deblocheze. Fanteziile unui copil sunt expresii ale sentimentelor sale şi de aceea este bine să fie luate în serios.

Cercetările în domeniu demonstrează statistic că, în general, copiii care îşi dezvoltă potenţialul imaginar dovedesc un mai mare coeficient de inteligenţă (IQ). S-ar părea că ei reactionează mai prompt şi eficient în faţa dificultăţilor şi pe parcursul proceselor de învăţare.

Imaginaţia copiilor mici

O menţiune aici este de asemenea foarte importantă: creierul copiilor abia după 2 ani începe “munca” de sortare între elemente reale şi elemente imaginare. Abia spre 3 ani majoritatea copiilor devin capabili de o distingere (un “pui” de distingere) între realitate şi fantezie. Pot de exemplu să inţeleagă şi să explice că se prefac că fac injecţie (atunci când se joacă de-a doctorul), că hrănesc păpuşile cu o mâncare de jucărie şi că ursuleţul de pluş poate fi lovit pentru că nu îl doare cu adevărat. Totodată, capacitatea aceasta de discernere este foarte departe de a fi stabilă sau matură. Prin urmare, ursuleţul va “plânge” totuşi, uneori, atunci când este lovit, iar păpusile vor însoţi copilul la masă şi vor “gusta” realmente din supă, copilul nerealizând că ele se vor murdări de mâncare (pentru că nu o pot înghiţi). Iar cu injecţia, de exemplu… Ei bine, da, copilul VREA să se prefacă a face injecţii păpuşilor, dar dacă ne prefacem noi că îi facem injecţii lui, s-ar putea să îl copleşească instantaneu emoţiile şi să fugă plângând, speriat cu adevărat.  

Într-o dimensiune minimalistă, tot aşa putem înţelege şi “minciunile” copiilor mici. Pentru ei, realitatea are încă extensii şi interpretări şi este încă “în probe”. Minciuna aceea reprobabilă, de care ne temem, nu la vârstele acestea apare. Minciunile primilor ani de viaţă sunt îndreptăţite de nivelul de dezvoltare a creierului copiilor. Ele sunt încercări de a cunoaşte, de a testa şi de a manipula realitatea: aşa cum lucrătorii comerciali manipulează marfa, şi nu aşa cum politicienii manipulează electoratul.

Prin urmare, este delicat, dar să nu fugim de imaginaţie! Este perfect ce se întâmplă, face parte din procesul integrării în lumea reală. Este mijlocul creierului de a testa realitatea şi de a verifica amănunt cu amănunt cum stau lucrurile. Şi mai este o capacitate deosebită pe care o au în special copiii, de a se preface, de a se juca de-a ceva, pentru a readuce emoţii dificile în prezent, dar într-un context controlabil. Astfel, eu doar mă prefac că fac injecțiile (de care îmi este frică) şi nici măcar nu mă înţep eu, ci pluşurile sunt înțepate, iar pe ele nu le doare!

Copiii au nevoie să le permitem oaza de imaginaţie, cu scop terapeutic şi de explorare sau de descoperire a lumii, dar să şi rămânem reperul realităţii şi să le amintim cu blândeţe unde se termină imaginaţia şi unde începe realitatea, tocmai ca să îi asigurăm astfel că ei rămân în siguranţă.

Imaginaţia copiilor mai mari

După vârsta de 5, 6 ani, dacă lucrurile au decurs bine, ne putem aştepta de la creierul copilului să poată delimita majoritatea aspectelor ce ţin de imaginaţie (fantezie) de cele care ţin de realitatea de zi cu zi, testată de el până acum, pe parcursul anilor. Copilul acum se poate folosi de fantezie fără a risca să se “cufunde” sau să se “piardă” în ea.

Iată ce spune Violet Oaklander, doctor în psihologie, autoare a cărţilor Ferestre către copiii nostri şi Comoara ascunsă: O hartă către sinele copilului. “Folosindu-ne de puterea fanteziei, putem atât să ne distrăm cu un copil, cât şi să aflăm care este nivelul său de dezvoltare. De obicei, nivelul de dezvoltare a fanteziei unui copil (felul în care face diverse lucruri şi se mişcă în lumea lui imaginară) este acelaşi precum cel din viaţa sa reală. Prin intermediul fanteziei, putem investiga tărâmurile intime ale fiinţei copilului. Putem aduce la suprafaţă aspecte pe care copilul le ascunde sau le evită şi putem afla ce se întâmplă în viaţa copilului, din propriul lui punct de vedere. Toate acestea sunt motive pentru care încurajăm fantezia şi o folosim ca instrument terapeutic.”

Cum îi incurajăm pe copii să fantazeze “organizat” şi “eficient”? Ne cunoaștem deja copiii. Unii se joacă foarte mult şi le face plăcere să ne implice. De prea multe ori, ancoraţi în propria anxietate sau reţinere, părinţii se opun şi îi inhibă şi pe copii. O mămică divorţată povestea despre fetiţa ei de 6 ani, o fetiţă încordată, rece şi destul de inexpresivă în grupul de copii, care somatiza foarte uşor, alegându-se din senin cu iritaţii roşii pe faţă: “Cel mai des vrea să ne jucăm de-a calul şi călăreţul. Eu trebuie să fiu calul şi ea îmi spune ce să fac, când să stau, când să pornesc, trage de hăţuri. Eu mă joc cu ea orice, până ajungem aici. Nu mă simt bine să mă joc cu ea aşa. Îi spun şi ne oprim. O opresc eu. Ea se supără atunci şi îmi reproşează că nu mă joc cu ea. În general, în jocuri, se supără uşor dacă nu fac cum vrea ea... Eu nu vreau să fac cum vrea ea, nu mă simt confortabil uneori.

Cu tatăl ei se joacă altfel. Dar pe el îl vede mai rar, atunci când poate el. De obicei, promite că vine să o ia de la grădi, să o vadă la meci, să o ducă în parc, şi în ultima clipă anulează sau întârzie. Are un program foarte încărcat. Uneori, fetiţa mea face crize de plâns şi, de fapt, de isterie... destinate lui tata. Îl sună şi plânge şi ţipă în telefon după el, ca un ultimatum. Atunci el îşi anulează ce are şi vine şi o ia cu el jumătate de zi, o zi.”

În fanteziile de joc ale fetiţei, ea preia controlul asupra mamei. Pe tata, la care are cu greu acces, îl controlează cum poate şi când poate. Pe mama, pe care o are lângă ea tot timpul, are nevoie să o “subjuge”, iar acest lucru inacceptabil, “indecent”, reiese abia în joc.
Părinţii sunt divorţaţi şi copilul simte că nu are suficient control asupra vieţii sale, că nu poate cere pur şi simplu şi primi afecţiunea după care tânjeşte şi, în plus, există o supărare pe părinţii care au ales în locul ei, pe a căror separare ea nu a cerut-o, dar trebuie sa o îndure. Fetiţa, prin joc, arată toate aceste lucruri... pentru cine are deschidere să o “audă”.

Fanteziile şi poveştile copiilor

Copiii care sunt în mod natural atraşi spre poveşti, spre citit şi spre scris, pot compune poveşti. Îi putem stimula, ajutându-i să le compună verbal sau din desene, oferindu-le sugestii şi suport fizic (culori, creioane, hârtii albe, colorate, carneţele, hârtiuţe tăiate în mod egal pe care le pot perfora şi prinde cu panglica, aşa încât să îşi facă propriile “cărticele”, cu câte pagini vor ei.) Odată ce prind gustul, vor continua singuri. În plus, pe copiii cu înclinaţie spre compunere de poveşti, care au ajuns la 5-6-7 ani, acest avânt îi va încuraja să înveţe să scrie, special ca să îşi poată redacta poveştile. Dar şi fără să scrie, copiii pot înlănţui secvenţe de imagini desenate, pe care vi le reproduc, dacă îi ascultaţi. Conducându-i cu tact, prin întrebări, puteţi descoperi mult din lumea lor interioară, dacă porniţi de la scenariile povestite de ei.

Voi reda mai jos două din poveştile Mariei, o fetiţă de 7 ani care desenează foarte mult (ar face asta toată ziua). Recent, a început să scrie structurat, pe caiet dictando, aşa că a decis să îşi facă un caiet numai pentru poveşti, pe care îi place mult să le compună. I-a pus titlul “Poveştile lui Maria de leagăn cu animale şi litere”. 

Povestea zebrei fără dungi. “A fost odată o zebră care s-a născut fără dungi. Tot satul râdea de zebră. Zebra a plecat departe ca să îşi găsească dungile şi mâncare şi un adăpost. S-a întâlnit cu o doamnă zebră tot fără dungi, s-a îndrăgostit pe loc de ea şi ea de el şi s-au căsătorit.”

Aş întreba-o pe Maria cine ar putea să fie zebră, din persoanele pe care le cunoaşte ea. Ea se simte vreodată ca o zebră care s-a născut fără dungi? De ea cine râde? Simte nevoia să plece departe de clasa de copii? Dar departe de casă? De mami, de tati? Poate de altcineva? (Ştiu despre Maria că părinţii ei sunt separaţi şi fiecare are o nouă relaţie, ei prezentându-i Mariei partenerii şi familia acestora.) Aş ruga-o pe Maria să fie “satul” sau oamenii din sat şi să îi vorbească zebrei - aşa încât să aflu ce lucruri dureroase şi batjocoritoare au auzit urechile ei. Aş ruga-o apoi să fie zebra fără dungi şi să le răspundă. Să îmi spună ce gândeşte zebra...

Povestea fetiței şi a pietrei. "A fost odată, într-o ţară îndepărtată, o piatră micuţa, dar fericită. Pe ea a găsit-o o fetiţă pe nume Alexandra şi a iubit-o mult de tot, până când a pierdut-o. Fetiţa a plâns trei zile, mult şi nu a găsit-o aşa. Apoi a căutat-o patru zile fără oprire până când a găsit-o. Fetiţa a spus "Ura!" de trei ori. Vedeţi, dragi copii, că plânsul nu ajută la nimic, în afară să te eliberezi. Nu ajută, ci căutatul te ajută să găsesti lucruri."

Aş ruga-o pe Maria să fie, pe rând, fetiţă şi piatră. Piatra fericită din ţara îndepărtată. Piatra iubită mult de fetiţa Alexandra. Cum se simte? Ce ar spune? Ce face? Cum arată? Cum se simte în mână? Apoi, piatra pe care o pierde Alexandra. Ce face piatra în cele 3 zile în care plânge fetiţa mult dupa eă, dar nu o găseşte? Ce face în cele patru zile în care Alexandra o caută fără oprire? La ce se gândeşte piatra? Ştie că este căutată?

Toate personajele din povestea unui copil întruchipează câte ceva din el, sunt un “alter-ego” al lui. Piatra este personajul “ascuns” din relatare şi vrem să o ajutăm pe Maria să conştientizeze şi acest aspect al ei, orice ar fi în acest aspect pe care ea îl “trece cu vederea”.

Apoi, aş ruga-o să fie fetiţa. Să intre în rolul ei. Şi să facă ceea ce face fetiţa din poveste. Personajul fetiţei este destul de clar descris în acţiuni, pare că Maria are un rol puternic şi conturat în poveste. Şi pozitiv, un rol care o ajută, care îi oferă ceea ce ea, în realitate, are nevoie: să caute, în loc să plângă. Tocmai de aceea, aş ruga-o pe Maria să “joace”, să facă ceea ce face fetiţa din poveste. Să joace rolul fetiţei ca şi când ar fi la teatru. Pentru ca propria ei lecţie, propria ei înţelepciune, să o şi pună în acţiune... Să o trăiască cu corpul ei, conştientizând-o astfel şi asumând-o.

“Copiii au o mulţime de fantezii despre lucruri care nu s-au întanplat niciodată cu adevărat. Cu toate acestea, respectivele fantezii sunt pentru ei foarte reale şi de multe ori, copiii le ţin pentru ei înşişi, ceea ce îi poate face să se comporte în moduri inexplicabile. Aceste fantezii imaginare-reale provoacă adesea sentimente de teamă sau anxietate. Ele trebuie scoase la lumină, pentru a putea fi abordate şi a li se putea pune capăt.” (Dr. Violet Oaklander)

 Poveştile copiilor pot fi cutremurător de înţelepte, după cum vedem. Copiii nu ştiu ce izvor de putere şi înţelepciune este în ei şi trebuie ajutaţi să se conecteze la el.

 

**Numele proprii din articol sunt fictive, pentru a proteja identitatea copiilor.

*** Articol scris de Eva Alexandra Șerban