Explorând imaginația copiilor (partea 2/2)

Exerciţii de autocunoaştere: Fanteziile propuse de părinţi

Unii copii reacţionează foarte bine la a asculta poveşti, pe care le putem spune în orice formă: oral, scris, cu ajutorul marionetelor. Le citim sau le inventăm, eventual le punem în scenă, dar lăsându-le finalul deschis. Ele sunt însuşite de copil, care pătrunde în ele şi le construieşte mai departe. În final, el va desena ceea ce şi-a imaginat. Astfel de incursiuni imaginare se numesc exerciţii de fantezie ghidată.  

Aceste poveşti trebuie citite cu intonaţie şi suficient de lent, încât copiii să aibă timp să “facă” lucrurile pe care le sugerăm în text. Copiii sunt invitaţi să închidă ochii şi, dacă le vine mai la îndemână, să se întindă pe burtă. Daca micuţul dumneavoastră rămâne reticent să închidă ochii, asiguraţi-l cu o frază precum: “Încearcă şi eşti liber să deschizi ochii pe furiş, ori de câte ori simţi nevoia.” Sunt mari şansele să îşi dea seama, după câteva încercări, că nu se întâmplă nimic îngrozitor. Este indicat să lăsaţi orice simţ al penibilului la o parte şi să încercaţi să “simţiţi” povestea, eventual închizând şi dumneavoastră ochii. Iată câteva exemple de fantezii ghidate, oferite de Dr. Violet Oaklander în cartea sa, Ferestre către copiii noştri.

Fantezia cu aripile. “Prefă-te că observi ceva caraghios pe spatele tău. Dintr-o dată îţi dai seama că îţi cresc aripi! Cum te simţi cu aripile astea pe spate?... Încearcă să îţi mişti aripile şi să vezi cum te simţi când faci asta... Acum uită-te în oglindă şi dă din aripi... Acum imaginează-ţi că urci pe un deal cu noile tale aripi în spate. Când ajungi în vârf, îţi deschizi aripile şi urci în văzduh... Ce vezi în timp ce zbori? Cum te simţi acum că poţi zbura prin aer? Vezi alte animale sau oameni? Acum imaginează-ţi că te îndrepţi spre pământ. Când ajungi jos, aripile îţi dispar şi te găsesti din nou în această cameră.”

Terapeuta exemplifică puţin direcţia în care au îndreptat copiii lucrurile, pornind de la această fantezie.

“John, în vârstă de 6 ani, s-a desenat zburând drept către o stancă neagră. Mi-a spus: “Am făcut ceva. Am făcut un soare sau o stâncă. Eu port o cască de protecţie. Apoi îmi aşez capul uite-aşa, ca să dau cu el în stâncă. O să îmi fie greaţă. Hai Superman!”

- Ţi-ai dori să zbori?

John: - O, nu, nu, nu.

- Simţi că te prăbuşeşti adesea în viaţă?

John: - Da!

Sora lui (prezentă şi ea în cameră): - Întotdeauna intră într-o încurcatură.

John: - Mda.

- Spune-mi câteva feluri în care intri în încurcatură. (John a început apoi să povestească în foarte mare detaliu despre problemele lui...)

Jill, în vârstă de 6 ani, şi-a descris astfel desenul: “Sunt o persoană urâtă. Urc pe munte. Mi-am desenat picioarele ca pe nişte gheare de pasăre. Tocmai ce încep să îmi iau zborul de pe munte. Visez să fiu o pasăre uriaşă şi să pot să îi iau în excursie pe toţi copiii de la şcoală. Sunt 150 de copii la mine în şcoala. Pe mine mă cheamă Jill. Când bate vântul, mi se zburlesc penele.”

- Tu te simţi vreodată o persoană urâtă, Jill?

Jill: - Da, unii băieţi nu mă plac deoarece cred că sunt urâtă. Asta mă face să mă simt prost.

- Ţi-ai dori uneori să poti face ceva minunat pentru toată lumea de la tine de la şcoala şi atunci toţi copiii să te placă?

Jill: - Da, aşa cum mi-am dorit în poveste.

Apoi am vorbit puţin despre sentimentele lui Jill de a fi lasată pe dinafară şi respinsă de către copiii de la şcoala. Nu avea niciun prieten şi înainte de această discuţie nu ar fi recunoscut niciodată acest lucru.” (Dr. Violet Oaklander, în cartea Ferestre către copiii noştri)

Fantezia cu pânza de păianjen. “Într-un alt grup, i-am rugat pe copii să îşi imagineze, cu ochii închişi, că fiecare din ei este un păianjen şi să împărtăşească cu voce tare experieţta lor de a fi un păianjen care construieşte o pânză pe ploaie.

“Sunt un păianjen. Nu trăiesc nicăieri. Îmi place să cutreier. Am mulţi prieteni, dar astăzi voiam să fiu singur şi să nu am pe nimeni în jur.” / “Sunt un păianjen. Îmi place să mă caţăr pe flori. Îmi place să văd florile şi păsările. Mă simt cam rău pe ploaia asta.” /  “Eu mă plimbam. Am încercat să urc pe o floare, dar nu am reuşit să ajung în vârf. Am căzut.”

Fanteziile ghidate au două beneficii minunate: îi ajută pe copii să îşi descătuşeze sentimentele şi să le simbolizeze. Faptul de a pătrunde în tărâmul securizat al imaginaţiei, în care totul este posibil, dar în acelaşi timp nu este “real”, ci un spaţiu personal, le dă copiilor încredere. De aici, pare că lucrurile, imaginile şi cuvintele “ţâşnesc”, fără a fi copilul “vinovat” de ele, deşi el este autorul, iar “izvorul” îl reprezintă tocmai lumea lui interioară, lăuntrică, autentică, ascunsă vederii noastre şi chiar a lui.

Suportul fizic, lucrul cu mâinile, tehnica creativă a desenului, îi oferă copilului uneltele pentru a reprezenta, pentru a “fixa” fluxul de sentimente, gânduri şi stări. Desenele copilului, în urma fanteziilor ghidate, în care copilul intră în contact cu el însuşi, sunt ca o oglindă pentru sentimentele lui. El le priveşte şi le poate interpreta, le poate descrie, pentru că le vede, dar de fapt pentru că pe el “se vede” mai clar.

Cum putem începe un exerciţiu de fantezie ghidată 

“Hai să închidem ochii... Te voi purta într-o călătorie imaginară. Când vom termina, vei deschide ochii şi vei desena ceva ce se va găsi la sfârşitul acestei călătorii. Acum, te rog să te aşezi cât mai confortabil, să închizi ochii şi să intri în spaţiul tău personal. Atunci când închizi ochii, există un spaţiu în care te găseşti. Este ceea ce se numeste spaţiul personal al fiecăruia. Tu ocupi acest spaţiu din această cameră, şi, în general, de oriunde te-ai afla, chiar dacă de obicei nu te gândeşti la asta. Atunci când închizi ochii, poţi simţi acest spaţiu - este spaţiul în care se află corpul tău şi aerul care îl înconjoară. Este un loc în care te simţi bine pentru că este locul tau, spaţiul tău personal.

Fii atent la ce se întamplă în corpul tau. Observă dacă simţi vreo tensiune şi pe unde. Nu încerca să relaxezi acele locuri în care simţi tensiune şi încordare... Doar să îţi dai seama care sunt. Din cap până în picioare... Observă respiraţia. Cum respiri? Respiri adânc sau iei guri mici şi rapide de aer? Aş dori acum să tragi aer în piept, puternic, de două ori. Expiră cu zgomot. Haaaaaaaah. Bine. Acum îţi voi spune o poveste şi o să te port într-o călătorie imaginară. Vezi dacă ma poţi urmări. Imaginează-ţi ceea ce îţi spun. Observă cum te simţi în timp ce faci asta. Observă dacă îţi place sau nu această călătorie. Dacă ajungi în locuri care nu îţi plac, nu trebuie să te duci acolo. Le poţi ocoli. Doar ascultă-mi vocea, urmeaza-mă dacă vrei şi hai să vedem ce se întâmplă...” (Dr. Violet Oaklander, în Ferestre către copiii noştri)

Fantezia călătoriei. “Aş dori să îţi imaginezi că mergi printr-o pădure. Peste tot în jurul tău sunt copaci şi păsări care cântă. Razele soarelui pătrund printre ramurile copacilor şi locul este umbros. Este tare plăcut să te plimbi prin această pădure. De-a lungul cărării se găsesc flori mici, sălbatice. Tu mergi pe cărare. Sunt pietre de o parte şi de alta a drumului şi din când în când vezi câte un animal mic, un iepuraş poate, luând-o la fugă. Mergi pe cărare şi curând observi că poteca o ia în sus şi începi să urci. Acum îţi dai seama că urci pe un munte. Când ajungi în vârful muntelui, te urci pe o piatră şi te odihneşti. Te uiţi în jurul tău. Soarele străluceşte, prin aer zboară păsări. În faţă se află un alt munte şi, între munţi, o vale. Pe celălalt munte se vede o peşteră şi ţi-ai dori să poţi fi şi tu pe acel munte. Observi apoi că păsările zboară într-acolo cu uşurinţă şi îţi doreşti să fii şi tu o pasăre. Deodată, pentru că eşti într-o călătorie imaginară şi orice se poate întâmpla, îţi dai seama că te-ai transformat într-o pasăre! Îţi încerci aripile şi vezi că poţi zbura fără probleme. Aşa că îţi iei zborul şi pluteşti cu uşurinţă până pe partea cealaltă a văii. (Pauză, pentru a-i da copilului timp să zboare).” (Dr. Violet Oaklander, în Ferestre către copiii noştri)

Fantezia peşterii. “Pe partea cealaltă cobori pe o piatră şi imediat te transformi la loc. Te caţeri pe stâncile din jur, căutând o intrare în peşteră şi găseşti o uşă mică. Te apleci, o deschizi şi intri în peşteră. Înăuntru este loc suficient pentru a sta în picioare. Te plimbi prin peşteră, cercetându-i pereţii, şi deodată observi un pasaj, un coridor. Mergi pe acest coridor şi în curând observi că de-a lungul lui sunt rânduri întregi de uşi şi că pe fiecare uşă stă scris un nume. Dintr-o dată ajungi la o uşă pe care este scris numele tău. Rămâi acolo, în faţa uşii tale, şi te gândeşti la ea. Ştii că o vei deschide în curând şi că vei trece de partea cealaltă a uşii. Ştii că acolo va fi locul tău. S-ar putea să fie un loc pe care ţi-l aminteşti, un loc pe care îl afli acum, un loc la care visezi, poate chiar unul care nu îţi place, un loc pe care nu l-ai văzut niciodată, undeva înăuntru sau afară. Nu vei şti până nu deschizi uşa. Dar, indiferent ce s-ar gasi dincolo de această uşă, acela va fi locul tău. (Pauză mai lungă). Aşadar, apeşi clanţa şi păşeşti înăuntru. Priveşte de jur împrejur! Eşti suprins? Priveşte bine la locul tău. Dacă nu îl vezi încă, inventează-l chiar acum. Observă ce se află în el, unde se găseşte acest loc, dacă este în interior sau afară. Cine este acolo? Sunt oameni, cunoscuşi sau necunoscuți? Sunt animale? Sau nu e nimeni? Cum te simţi în acest loc? Gândeşte-te cum te simţi. Te simţi bine sau nu prea bine? Uită-te în jur, plimbă-te de jur imprejur... (Pauză).

Cand eşti gata, deschide ochii şi te vei găsi din nou în această cameră. După ce deschizi ochii, aş dori să iei nişte hârtie şi creioane colorate, cariocă sau culori pastel şi să îţi desenezi locul. Desenează-l cât de bine poţi. Sau dacă vrei, poţi să desenezi sentimentele pe care le ai în legatură cu acest loc, folosindu-te de culori, forme şi linii. Te vei desena şi pe tine în acest loc? Dacă da, te poţi desena ca pe o formă, culoare sau orice altceva. Nu este nevoie să vorbeşti în acest timp. Îmi poţi explica după ce termini de desenat. Ai încredere în ceea ce ai văzut atunci când ai deschis uşa, chiar dacă nu îţi place. Poţi începe oricând eşti gata...” (Dr. Violet Oaklander, în Ferestre către copiii noştri)

** Articol scris de Eva Alexandra Șerban

Bibliografie: Ferestre către copiii noştri, de Violet Oaklander, 2013, Editura Harold