Mami, învaţă-mă să gândesc şi să pot, prin forţe proprii!

 Interviu cu educatorul Montessori, realizat de Eva Alexandra Şerban

Nu face niciodată pentru un copil ceea ce poate face singur, spunea Maria Montessori, încă de prin 1900.

Dar ce înseamnă „singur”? Cu siguranţă nu poate însemna de la sine. El tot de la noi, adulţii, învaţă - cum să se poarte cu oamenii şi cu mediul, cum să gândească, cum să interpreteze ceea ce i se intâmplă, cum să relaţioneze. Aceste lucruri este nevoie să le facem noi pentru copil, aşa încât el să vadă la noi cum anume, şi abia apoi să poată şi el, singur. Adică prin forţe proprii.

Ca să ajungă să poată prin forţe proprii, copilul are nevoie de adult.

Ne putem aştepta ca un copil să dea propriile roade, abia după ce am pregătit mediul, am semănat şi apoi am îngrijit copilul, îndeajuns de atent şi de mult timp. Să nu ne grăbim: copilul are nevoie întâi de îngrijire emoţională, de modelare comportamentală şi de timp, înainte de a deveni autonom şi pe măsură ce devine astfel.

Despre autonomia copilului, care se întâmplă sub ocrotirea şi cu implicarea adultului, am stat de vorbă cu Alexandra Pop, educator pentru vârsta de 3-6 ani la Kinderhouse Montessori School, şcoală acreditată AMI din San Diego. 

„Copilul va observa la un moment dat, dacă nu te grăbeşti să îl corectezi”

- Mulţi părinţi se plâng că trebuie să strângă după copii, că aceştia nu îşi fac curat în cameră, în jucării, nu fac patul... La toate vârstele. În acest context, cum putem aştepta de la copiii de 3 - 4 ani, să strângă după ei? Cum ajung ei să cureţe unde s-au jucat, sau să verifice dacă le-a căzut ceva pe jos şi să ducă la gunoi, de exemplu?

- În timp. Prin repetiţie.

Întâi li se arată cum să facă asta. La început, majoritatea nu vor strânge aşa cum li se arată. Dar în timp, lucrând cu aceleaşi obiecte, adică reluând activitatea care le-a fost prezentată şi la care au acces, ajung să îşi dea seama.  Fie singuri, fie, dacă nu, va veni un copil şi le va spune: „Uite, ţi-a căzut ceva pe jos”.

Aceasta este varianta care funcţionează cel mai bine în colectivitate. Intervenţia celor de aceeaşi vârstă este întotdeauna mult mai bine primită decât dacă vine un adult şi îţi spune „Curăţă, te rog, după tine”.

Cazul al treilea este cel în care este necesară totuşi intervenţia adultului. De exemplu, copilul întinde aluatul şi face fursecuri, aplicând formele speciale. Iar vasul cu aluat a căzut pe jos şi stă acolo de o vreme, timp în care copilul pare că nu îl observă. Sau poate se uită pe geam... iar apoi îşi doreşte să treacă la o altă activitate.

Atunci, într-adevăr, tu ca adult poţi merge să îl intrebi: „Nu ţi se pare că lipseşte ceva din material? Oare aşa ai găsit aluatul atunci când te-ai apucat de lucru? Oare toate obiectele cu care ai lucrat sunt la locul lor?”

Dar în nici un caz nu te duci şi îi spui „Vezi că ai aluat pe jos, strânge-l”. Niciodată abordarea aceasta nu va da roade pe termen lung.

Mai degrabă discuţi cu el. „Uite, hai să ne uităm pe masă. Toate lucrurile de care ai nevoie sunt pe masă? Ai tot ce îţi trebuie?” „Nu, mi-a cazut aluatul pe jos”.

Copilul va observa la un moment dat, dacă nu te grăbeşti să îl corectezi. Ideea este ca tu, adultul, să laşi un pic de deschidere, să observe el singur – chiar şi cu ajutorul tău. Să vadă el dacă are totul pe masă. Să gândească...

„Nu le cerem mai mult, ci îi stimulăm să devină conştienţi”

- Cum reacţionează copiii la astfel de întrebări?

- Eu le mai zic: „Observ că ai pus la loc tava cu materiale. Aşa ai găsit tava aceasta atunci când ai luat-o de pe raft? Aşa erau lucrurile de pe ea?” Şi copiii îţi vor răspunde aproape întotdeauna „Nu”. Pentru că ei ştiu cum l-au luat de pe raft.

Iar tu, atunci, îl inviţi: „Uite, aş vrea să îl iei şi să îl aşezi cât mai aproape de felul cum era când l-ai luat de pe raft.” Poate că nu reuşesc să îl aşeze exact aşa cum era. Pun lucrurile invers, le aproximează, fac la măsura lor. Este suficient, nu le cerem mai mult. Dar îi stimulăm să fie conştienţi. Iar un copil reacţionează atunci când îl faci conştient şi îţi va răspunde aproape întotdeauna “Da” sau “Nu”. Motivul pentru care răspunde „Nu” („Nu aşa era lucrul acesta atunci cand l-am luat de la locul lui”) dar nu face cum era, poate fi inabilitatea, adică incapacitatea motorie de a face lucruri: de a rula perfect un covoraş, de a plasa obiecte la linie şi aşa mai departe. Nu poate face lucrurile ca un adult. Ceea ce este în regulă, îl incurajăm să facă atât cât poate el, la măsura lui.

Un alt motiv poate fi comoditatea. Adică: „Acasă sunt obişnuit să nu strâng după mine şi mă gândesc că poate scap şi aici. Poate nu vede nimeni sau poate curăţă altcineva după mine”.

„Şi ceilalţi copii trebuie să beneficieze de ceea ce am beneficiat eu”                                                                                          

- Este un efort pentru copil să strângă după el şi să facă lucruri singur?

- La început, da, pentru că este ceva nou. Iar în timp, din efort, va deveni bucuria că „pot face ceva, am învăţat să fac ceva”! Dar bucuria respectivă vine rareori din prima. Rareori, la 3 ani, eşti fericit că trebuie să stai un sfert de oră să cureţi tocătorul, cuţitul şi farfuria, când pe tine te interesează de fapt să mănânci castravetele pe care l-ai tăiat şi nimic mai mult.

- Adică bucuria aceasta este un pic forţată la început.

- Nu aş spune chiar „forţată”. Pentru că nu există condiţii constrângătoare. Nu ai un inteval de timp, nu trebuie să strângă imediat ce au terminat. Ideea este să strângă. Să înţeleagă că logica acestei activităţi este următoarea:

1. Am luat o tavă cu obiecte.
2. Am desfăcut materialul (am aşezat obiectele pe masă în ordinea necesară).
3. Am pregătit mâncarea - căci în principal mâncatul este la mare căutare. (Sparg nuci, curăţă de coajă şi taie în felii un castravete, întind untul pe felia de pâine, storc portocala ca să obţină suc, folosesc aluatul şi formele ca să facă fursecuri).
4. Am mâncat sau am servit copiii, socializând în acest fel.
5. La sfârşit însă, trebuie să strâng acele lucruri, să le curăţ şi să le pun la locul lor, în aşa fel încât şi ceilalţi să poată beneficia de ceea ce am beneficiat eu.

Ori, înţelegerea ideii de „ceilalţi” este ceva ce de-abia acum apare, la vârsta preşcolară, nu este ceva deja dezvoltat. Prin urmare, normal că nu li se pare comod sau foarte plăcut, la început. Nu are neapărat un sens. Dar apoi, la patru ani şi jumătate spre cinci, apare bucuria că „Am făcut un lucru cât de bine am putut eu, aproape cum era iniţial! Am reuşit!” La început, desigur că atenţia este îndreptată asupra plăcerii, a satisfacţiei imediate (mâncarea) și este normal să fie aşa.

„Să-i amintim cum să îşi pună întrebările”

- Cum se dezvoltă această conştientizare a celorlalţi, la fel de importanţi ca mine?

- Ea vine firesc dacă este ajutată. În primii ani de viaţă avem de-a face cu egocentrismul copilului, care crede că numai el simte, că numai el are voie să facă ce îi place sau că numai el are prioritate. Este un stadiu emoţional specific vârstei, dar el este depăşit cu ajutor.

Conştientizarea celorlalţi vine în mod natural, cu ajutor din partea contextului, a celorlalţi copii şi a adultului din mediu. De aceea, noi la gradiniţă folosim manifestările de ignoranţă şi de egocentrism ale copilului, ca ocazii de a-i trezi această conştiinţă. Adică de a-l face conştient de ceilalţi. De exemplu, ceva ce s-a întâmplat chiar astăzi. Un copil de 3 ani și jumătate a lucrat cu materialul de făcut fursecuri (adică a lucrat cu aluat şi cu forme), după care a trecut la altceva, lăsând masa murdară, cu aluat pe ea. Îl chem alături de mine, la masă, şi purtăm un dialog.

- Priveşte masa aceasta. Este curată?

- Da.

- Ce sunt acestea? 

- Bucăţi de aluat.

- Şi ar trebui să fie ele pe masă?

( De ce a zis „da”, mai devreme? Pentru că era comod să zică da.)

- Ţie ţi-ar plăcea să lucrezi pe o masă ca aceasta?  Ţi-ar face plăcere să stai cu hainele tale curate în aceste bucăţi de aluat?

- Nu.

- Crezi că altui copil i-ar face plăcere?

- Nu.

- Ce putem face?

- Să luam laveta şi să curăţăm.

Răspunsul a venit de la copil, nu de la mine... 

Deci, ca adulţi, să înţelegem procesul în care se află copilul. Conştientizarea aceasta vine încet, pas cu pas; îl ajută calmul adultului şi capacitatea acestuia de a fi prezent, în contact cu copilul, şi de a-i aminti cu răbdare cum să îşi pună întrebările. Copilul are nevoie să îl ajuţi puţin.

„Tot timpul să verbalizăm, să punem în cuvinte pentru copil ceea ce se întâmplă acum...”

- Cum procedăm cu copiii care nu sunt atenţi la ei înşişi, la noi, la cei din jur, şi asta în mod repetat? De ce au nevoie ca să poată fi atenţi?

- O remarcă des întâlnită la grădiniţă este „Nu mai fac”. Este o replică automată. Probabil că îi salvează acasă, când părintele este epuizat şi nu mai are energie să rămână pe subiect. Dar copilul, prin „Nu mai fac” înţelege uneori „Hai să trecem repede peste asta şi scap, sau hai să trecem că mă plictisesc şi nu-mi prea pasă ce am făcut”. Este ca atunci când îl întrebăm: „Ai înţeles?” şi el răspunde „Da” şi încheiem discuţia.

Cel mai probabil, nu a înţeles ceva util. Poţi să testezi daca a înţeles, uitându-te la faţa lui, la ochii lui. Este prezent, este conştient de ceea ce se întâmplă acum sau nu? Cum ne asigurăm că este prezent şi conştient?

Ne coborâm la nivelul lui, stabilim contactul vizual şi dacă este nevoie şi pe cel fizic. Apoi verbalizăm, punem în cuvinte pentru copil ceea ce se întâmplă acum: „Am văzut un copil trecând pe lângă această masă a colegului, şi răsturnând tava lui cu mâna aceasta. Mâna aceasta (a ta) a răsturnat tava de pe masa aceea.”

Tot timpul trebuie verbalizat pentru copii, când aceştia par neatenţi şi absenţi sau când încearcă să evite ce s-a întâmplat. Acest lucru îi ajută şi pe ei, îi pune în contact cu realitatea și cu propriile gesturi.

Pentru că deocamdată, între 3 şi 6 ani, ei sunt în lupta asta de a-şi organiza informaţia externă în minte, ceea ce este foarte greu. Mai ales la începutul aceste perioade, ei încă absorb informaţia din toate colţurile şi toţi stimulii ajung la ei. Nu se pot concentra cu uşurinţă pe un singur aspect al realităţii – fie externe, fie relaţionale – pentru că la aceste vârste, ei se concentrează pe... toate! Din toate părţile vin informaţii către mine, copilul: este o deschidere pe care adultul nu o mai are.

De vreme ce procesează atâtea informaţii, de vreme ce în capul lui se petrec atâtea lucruri, bietul copil, să nu ne mire incoerenţele sau gesturile confundate şi cu atât mai puţin răutăţile şi ignoranţa, care sunt cel mai adesea involuntare.

„Aşa învăţăm că tot ceea ce facem are consecinţe”

Iată un exemplu de ieri din clasă. Un băieţel i-a spus unei fetiţe că are capul gol. El voia să spună despre dosarul unde îşi tine picturile, că este gol; dar i-a ieşit altceva pe gură. Iar fetiţa s-a simtit jignită, s-a simţit ofensată la modul cel mai sincer. A lăcrimat şi s-a crispat, apoi şi-a găsit cuvintele şi i-a replicat că: „Ea nu are capul gol, are cap cu creier! Este creier în capul ei, nu este gol!”

Se întâmplă astfel de incidente. Aşa deprindem atenţia la tot ceea ce facem, la ce ne iese pe gură... oprindu-ne şi devenind conştienţi. Celălalt ne face conştienţi, atunci când ne opreşte şi ne spune că l-am supărat şi ne explică cu ce.

Atunci când celălalt-copilul nu poate (fie că nu are curaj, fie că nu înţelege nici el ce se petrece, fie că nu îşi găseşte cuvintele sau că reacţionează impulsiv), intervine celălalt-adultul, adultul din clasă. Adultul îi ajută pe ambii copii: pe cel ofensat, să exprime ce simte, iar pe cel dintâi, să vadă ce a făcut şi să înţeleagă cum au impactat gestul sau cuvintele lui pe altcineva.

Aşadar, este foarte important pentru copil să îl ajutăm să revină asupra contextului și să observe, retrospectiv: „Ce s-a intamplat? Iată, în contextul acesta, am făcut acest lucru: i-am spus cuiva un lucru nepotrivit”.

Aşa învăţăm că tot ceea ce facem are consecinţe.

“Spune-i copilului, din nou şi din nou, ce VEZI că face”

- Şi copiii care lovesc pe ceilalţi, de exemplu, sau provoacă dezordine în jur? Cum îi ajutăm?

- Există copii în suferinţă, care se manifestă violent, pentru că le lipseşte ceva, sunt privaţi sau frustraţi de ceva. Altfel, ei vin cu deschidere, pentru că asta este natura lor! Să fie deschişi, să înveţe lucruri!

Că reacţionează bizar, da, sunt motive: îi doare burta, îi doare capul, le este dor de mami sau de tati, nu au dormit bine azi noapte. Sau poate că un alt copil a interacţionat în mod ciudat cu ei şi ei nu înţeleg de ce; poate că nu pot să se exprime cum şi-ar dori, pentru că nu au încă respectivele cuvinte – iar aceasta este o formă de frustrare.

Atunci se supără şi pentru că nu pot spune lucrurile altfel, se manifestă printr-un pumn în faţa colegului. Iar dacă nu vrei să fii prietenul meu, o să-ţi iau cartea, ca să îţi atrag atenţia, sau o să te pişc sau orice altceva, ca să te uiţi la mine.

Pentru că eu nu realizez, în mintea mea de copil, la această vârstă, că dacă te strâng prea tare, îţi voi lăsa o vânătaie.

În momentul în care tu, ca adult, presupui că, din această cauză, copilul este rău şi trebuie pedepsit, sau ţipi la el şi îl ameninţi, nu faci decât să îl sperii. Şi el va înţelege despre sine că este „rău”, că este ceva iremediabil rău la el, şi se va comporta în consecinţă. Iar atunci, normal ca o să ai toate aşteptările împlinite! Adică acest copil va fi cât se poate de violent.

Cum îl poţi ajuta, deci? Făcându-l cât se poate de conştient. Adică îi spui ce vezi:

„În momentul acesta, vocea ta se aude prea tare. Ascultă-ţi vocea”

 „Acum, mâinile tale sunt prin aer, sunt pe gâtul colegului, se agită şi lovesc copiii din jur…”

„Acum, vocea ta, cuvintele pe care le spui, îmi arată că ai început să te joci”.

Adică, o separare foarte clară între tu, individul, şi comportamentul tău. Îi dai indicii comportamentale, ca să reflecteze: “Ce fac? Unde sunt?”

Să încerci, deci, să îl aduci în realitate, în contextele în care este necesar ca el să fie în realitate. (Pentru că în unele cazuri, nu este necesar: în natură, de exemplu, când se joacă, poate fi şi într-o lume de fantezie.) Dar în contextele de socializare, de lucru, contexte în care atenţia este necesară, acolo să îl ajuţi să revină în realitate.

Şi în niciun caz nu îl ajuţi bruscându-l. Ci arătându-i, din nou şi din nou, ce vezi la el şi în jurul lui: ca să vadă şi el şi să se deprindă să îşi îndrepte privirea (atenţia) înspre el însuşi, înspre corpul lui şi acţiunile lui.

După ce a condus, cu drag și dedicare, o grupă de copii în cadrul Montessori School of Bucharest, în 2015, Alexandra Pop a plecat în San Diego.

De atunci, este educator pentru 3-6 ani la Kinderhouse Montessori School, școală acreditată AMI.