Ne influenţează pe parcursul vieţii amintirile de care „nu ne amintim”? Partea 2/3

(După What your child remembers: New discoveries about early memory and how it affects us, Robin Grille, 2003)

Când corpul îi arată minţii din propriile secrete

Creierul nostru are o capacitate incredibilă de a face legături. Cineva sau ceva care îi aminteşte creierului de o situaţie traumatică – un miros, un cântec, o persoană care arată ca cineva din trecut – declanşează răspunsurile noastre automate: luptă sau fugi sau „îngheaţă”. Această reacţie reflexivă apare mult prea repede, chiar înainte ca informaţia să ajungă la cortex, unde este evaluată raţional. Din această cauză reacţionăm uneori exagerat la unele lucruri, persoane sau situaţii care se leagă de vreun eveniment traumatic, chiar dacă nu avem o amintire conştientă a acelui eveniment.

Există situaţii în care memoria implicită poate deveni explicită. Din moment ce memoria implicită este „depozitată” în corp, repetarea anumitor mişcări, gesturi, modele de respiraţie sau asumarea anumitor posturi asociate cu amintiri încărcate de emoţie, poate transforma aceste amintiri în unele explicite, de care să fim conştienţi. Este ca şi când corpul îi arată minţii propriile sale secrete.

Multe persoane au avut ocazia să retrăiască amintiri traumatice, atât din copilărie, cât şi din viaţa de adult, atunci când s-au întâlnit cu emoţiile puternice asociate experienţei iniţiale. În anumite stadii de conştienţă, prin psihoterapie sau meditaţie, oamenii şi-au amintit spontan lucruri prin care au trecut în pruncie. Mulţi şi-au amintit cum se simţeau ca bebeluşi, plângând după o mamă care nu venea.

Memoria corpului: cum se manifestă?

Şi totuşi, chiar dacă amintirile timpurii nu sunt evocate în mod conştient, se pot arăta în mod indirect prin comportament.

Este absolut uman să re-creezi reacţii defensive la traume uitate, deşi reacţiile nu mai sunt relevante. De multe ori, amintirile timpurii devin evidente prin sentimente persistente care par a nu avea legătură cu o situaţie prezentă, sau prin senzaţii ale corpului care nu au sens în contextul prezent. În mod obişnuit, aceste amintiri ale durerii şi suferinţei timpurii sunt expuse indirect în dificultăţile de relaţionare, în special în relaţionarea intimă.

Memoria implicită – sau memoria corpului – explică, de exemplu, de ce o femeie care a fost molestată în copilărie rămâne temătoare în faţa intimităţii, cel puţin cu bărbaţii care îi „amintesc” de agresor, chiar dacă memoria sa conştientă nu are nici o amintire a episodului traumatic.

Unui om îi poate fi teamă să rămână singur deoarece acest lucru îi declanşează amintirea emoţională a terorii cu care plângea în pătuţ şi nimeni nu venea să îl liniştească. El nu îşi poate aminti acele momente şi toţi din jur îl consideră plăcut şi sociabil, însă el nu poate înţelege teama sa compulsivă de a fi singur.

Deşi au succes şi funcţionează în parametri normali în societate, mulţi oameni se comportă dependent, ezitant sau insensibil în relaţiile de dragoste. Acestea sunt numai unele dintre problemele care pot apărea în relaţionare şi care îşi au rădăcina în modul în care ne simţeam în copilăria timpurie.

Se poate chiar spune că majoritatea dintre noi suferă de unele manifestări comportamentale ale unor amintiri implicite, dureroase

Mie de ce îmi aminteşte plânsul copilului?

Minţile noastre raţionale nu înţeleg uneori de ce răspundem greşit sau exagerat la provocări actuale, ca şi când acestea ar fi cele care ne-au rănit iniţial. Această dinamică devine adevărată în relaţionarea cu copiii noştri. Există multe motive pentru care, de exemplu, găsim manifestarea expresia copiilor noştri, atunci când au nevoie de noi, copleşitoare.

Iată un scenariu obişnuit: când un bebeluş ţipă, corpurile noastre reacţionează în acelaşi mod în care reacţionau atunci când părinţii noştri ţipau la noi când eram copii – suntem condiţionaţi neurologic să încercăm să scăpăm sau să respingem, mai degrabă decât să reacţionăm cu compasiune spontană.

La fel, plânsul copiilor noştri ne poate declanşa în corpuri amintirea implicită a timpurilor în care plânsul nostru, ca bebeluşi, nu primea un răspuns iubitor. Oricum ar fi, plânsul copilului nostru ne evocă nişte amintiri dureroase şi putem căuta să ne ascundem de ele. Şi totuşi, noi suntem în mod biologic capabili să răspundem cu iubire spontană copiilor noştri şi celor din jur. Uneori această iubire este blocată de reacţii defensive la amintiri implicite, nerezolvate, care dor. Dar nu suntem insensibili sau neglijenţi: suntem răniţi. (va urma)

Sursa: https://nospank.net/grille5.htm