Ne influenţează pe parcursul vieţii amintirile de care „nu ne amintim”? Partea 3/3

Limitele şi ruşinea

Când un copil este certat, o imagine a privirii dezaprobatoare a celui care ceartă rămâne stocată în zona laterală a sistemului limbic din creier. Copilul în creştere şi apoi adultul îşi judecă propriul comportament prin lentilele acestor reprezentări stocate, care sunt imprimate ca imagini încărcate cu sentimentul de ruşine. Aceste amintiri vizuale şi auditive interioare ale ruşinii vor opera de obicei - dar nu numai - în afara conştienţei. Experienţa de creștere cu părinţi care creează limite sănătoase are ca efect dezvoltarea zonei orbito-frontale a creierului copilului, o zonă al cărei scop este conţinerea şi controlarea emoţiilor pure. Dar când părintele impune limite, copilul mic simte, într-o anumită măsură, şi suferinţă şi trădare.

Această schimbare în dezvoltare, necesară în relaţia părinte-copil, este stresantă din punct de vedere emoţional. Este important ca părintele să consoleze copilul după ce îi impune restricţii, pentru a-l ajuta să se descurce cu stresul ruşinii. Reasigurarea iubirii faţă de copil îi repară acestuia sinele rănit şi îi redă încrederea în sine.

Cum învăţăm să ne revenim din ruşine?

Dacă părintele îşi asistă copilul în „repararea” sinelui în ceea ce priveşte ruşinea, acesta va învăţa curând să se folosească de acest model şi să îşi fie sieşi de folos atunci când va fi nevoie.

Reprezentările interne, stocate ca amintiri narative şi emoţionale, ale unui părinte care alină/consolează şi care reasigură copilul de dragostea sa, sunt folosite mai târziu în viaţă ca model pentru situaţiile în care este implicat sentimentul de ruşine. Deşi acest proces este de obicei inconştient, el ne ajută să ne vindecăm şi să ne revenim din ruşine atunci când este nevoie.

Problemele psihologice şi sociale apar atunci când copilul creşte cu prea multe imagini dezaprobatoare stocate în centrii creierului care păstrează memoria implicită, fără imaginea secundară a unui adult care alină şi oferă sprijin. Un copil căruia îi lipsesc aceste imagini pozitive stocate în centrii săi emoţionali poartă riscul de a aluneca în depresie, de a deveni un adolescent și apoi un adult foarte inhibat sau ostil.

Imaginea internă a unui adult care zâmbeşte, alină şi oferă sprijin

Din primele momente ale vieţii, grija părinţilor ajută la formarea emoţională a copilului, influenţând modul de dezvoltare a creierului. Unul dintre elementele cheie ale ataşamentului părinte-copil este contactul vizual plin de afecţiune. Privirea susţinută, plină de iubire şi zâmbet a unui părinte către copil îl umple pe acesta de o bucurie incredibilă. Se creează în creierul bebeluşului o cascadă de dopamine, opioide endogene, encefaline şi endorfine, toate fiind chimicale „bune”, asociate cu relaţii de iubire.

Această infuzie de substanţe chimice eliberate de bucurie ajută la maturizarea unor regiuni din cortex, legate mai târziu în viaţă de reglarea sănătoasă a emoţiilor. Fiecare bebeluş are nevoie de această experienţă în mod regulat şi frecvent, pentru o dezvoltare sănătoasă a creierului. Până la sfârşitul primului an, bebeluşul a stocat o imagine internă a figurii iubitoare a mamei în zona care leagă cortexul temporal anterior şi cel orbito-frontal. Aceste imagini însă, deşi arareori amintite conştient, formează baza unui model intern de relaţionare.

Este ca şi când copilul ar fi salvat un videoclip al mamei în creierul său, ca pe un harddisk. De aici încolo, aceste reprezentări interne vor anima răspunsurile sale emoţionale principale, formând baza stilului său fundamental de relaţionare. Când simte că nevoile sale emoţionale sunt îngrijite consistent, acest lucru formează în copil aşteptări durabile ale unei lumi care oferă suport. Această atitudine inconştientă va determina copilul să devină prietenos şi empatic în comportament.

Deşi nu ne amintim cum am învăţat să mergem, picioarele noastre îşi joacă rolul perfect; la fel, unele dintre cele mai importante lecţii privind relaţiile interumane leam învăţat într-un moment în care nu mintea, ci corpul nostru le-a memorat.

Cel mai mare dar al acestor descoperiri este realizarea că fiecare moment plin de iubire pe care îl împărţim cu copiii noştri, încă de la început, va rămâne cu ei toată viaţa.