Reflecții despre grija de sine și grija de celălalt

A îndura sau a conta?

„Sentimentele bebeluşilor sunt foarte puternice şi directe, iar noi, ca adulţi, deşi apreciem aceste sentimente puternice din copilăria noastră şi, uneori, ne dorim să le retrăim, am învăţat totuşi, de multă vreme, să ne apărăm şi să nu mai cădem pradă unor sentimente aproape imposibil de trăit, pe care le experimentam în copilărie…” (D. W. Winnicott, în Copilul, familia şi lumea exterioară, București, Editura Trei, 2013)

- Mami, în seara asta vreau să facem tot bagajul, tooot!, o aud pe fiica mea, care merge agale pe lângă mine. Mă uit la ea cu ambele sprâncene ridicate... și aștept încă un indiciu, ca să înțeleg unde bate. 

Mâine dăm o fugă până la bunici. I-am povestit că după somnul de prânz mergem afară și, la întoarcere, împărțim timpul rămas între joacă și bagaje. Ne jucăm puțin și facem puține bagaje. ”Restul de bagaje când facem?”, m-a întrebat. ”Păi, mai stau eu după ce adormi tu, sau mă trezesc mâine dimineață devreme și le fac eu pe restul.” S-a gândit o clipă, apoi a continuat: ”Și nu mai dormi?” ”Dorm, dar mai puțin.” Acolo s-a încheiat discuția. 

Acum aud că repornește. Din altă parte. A mai procesat singurică ceva în mintea ei, dar ce?

- Vrei să facem tot bagajul?, insist, dacă văd că nu mai spune nimic.

- Da. Pe tot în seara asta, eu te ajut.                     

- Aha… Păi dacă îl facem pe tot, nu ne mai rămâne timp de joacă. (Joaca e ceva fără de care ea nu poate trăi, așa că mă gândesc că o fi uitat acest amănunt…) 

- Da, nu ne mai jucăm, că facem bagajul.

- Aha... Cum așa, vrei să îl facem pe tot azi, și să nu ne mai jucăm?, insist eu nedumerită.

- Da, vreau, ca să dormi și tu mult, nu puțin. 

Rămân cu gura căscată. Oi fi auzit bine?! Atâta empatie la 2 ani și 7 luni?!

- Vrei să dorm și eu mult, nu puțin? (Deja mi se umezesc ochii.)

- Da, ca să fii odihnită și să spui multe povești când adorm. Fiindcă atunci când dormi puțin, ești obosită și povestești puțin. Și eu vreau să povestești mult, muuuult!, se precipită ea și își întinde brațele, ca să îmi arate cât… 

Aaa, acum am înțeles! S-a făcut lumină! Păi, da, îmi cere chiar și prin somn să îi povestesc! Îi place să asculte povești la fel de mult pe cât îi place să se joace. Ar face DOAR asta… În timp ce eu, la rându-mi, scurtez poveștile dinainte de somn, pe motiv că - ați ghicit! - sunt obosită. 

Deci așa se explică… Nu mai am ochii umeziți, dar sunt încântată. Ghemul de nici trei ani a ales să renunțe astăzi la ceva prețios pentru ea (joaca), pentru ceva la fel de prețios (poveștile). Și nu a ales ceva ce i se dă gratis, ci a ales un lucru ce necesită să și facă ceva, nu doar să renunțe la ceva: să facă toate bagajele! 

S-a conformat unor evenimente din viața ei, dictate de altcineva decât ea, dar s-a conformat într-o modalitate proactivă: și-a ales din ele, pe măsura ei, ceea ce poate accepta, dar și ce poate face (sau influența)!

Dar lecția nu se oprește aici, la ea. Primesc și eu o lecție, esențială. Lecție pe care copilul meu are nevoie ca eu să o învăț: ”Eu renunț la puțin din confortul meu, mama, ca tu să primești puțin mai mult confort (somn). Și cu acest rezervor al tău puțin mai plin, să te poți întoarce spre - ai ghicit! - nevoile mele. Să îmi povestești mult înainte de somn, mama… 

Așadar, dormi, mama, ca să îmi poți povesti. 

Fii tu bine, mama, ca să poți să ai grijă bine și de mine!”

Grija de sine și grija de tine

Grija de sine nu înseamnă egoism. Când am grijă de mine înseamnă că îmi fac datoria față de copiii și familia mea, față de colegii de la serviciu și față de cei din subordinea mea, față de toți cei asupra cărora am o oarecare influență. 

Puțini dintre noi sunt capabili să conțină niveluri constante sau ridicate de privare, și în același timp să îi ocrotească pe cei din jur și să fie atenți la nevoile lor. Felul în care suntem ”proiectați”, ca oameni, ne permite să avem grijă de ceilalți și să rămânem constant deschiși la ceea ce ei ne cer, abia după ce trăim sentimentul că și noi contăm. Că suntem văzuți ca persoane. Că sufletul nostru este hrănit, nu flămând. 

Atunci când dimensiunea noastră de persoane primește sens, atunci putem oferi sens și celorlalți: îi putem vedea ca persoane delimitate, aparte, și putem face lucruri cu sens pentru ei. 

În această perspectivă, grija de sine înseamnă o datorie. Sunt dator față de mine să exist, să contez, ca sa poată conta pentru mine și ceilalți. Atlfel, pentru cine vor conta ei, dacă pentru mine, nu; dacă sinele meu este anulat?

Ignorarea propriilor nevoi nu este o virtute. Adesea uităm de noi până în punctul în care ajungem să țipăm, ca să fim măcar auziți, dacă nu ascultați; să acuzăm în loc să strigăm că ne doare; să ne oferim singuri programări la masaj, la salon, la shopping, o ieșire la restaurant, ciocolată, o mașină tare sau haine de firmă - doar ca să ne conectăm, prin simțuri, la noi înșine. Să ne simțim măcar corpul, dacă nu și sinele. Pentru că nu putem exista fără să contăm. Avem nevoie să contăm. 

Este aceeași nevoie pe care o avem încă de la naștere, când plângem după cineva și ne liniștim în brațele sau sub privirea cuiva. Ne liniștim când primim mâncare, căldură, confort și siguranță - de la cineva căruia îi pasă de noi. Prima experiență profundă și repetată pe care o trăim este cea de a aștepta ca cineva să ne vadă, să ne audă, să ne înțeleagă și să ne răspundă corespunzător. Așteptarea de a conta. Și nu putem conta doar pentru noi. Când suntem bebeluși, degeaba am conta pentru noi, căci asta nu ne-ar oferi nimic. Suntem neputincioși, ca bebeluși. Avem nevoie să contăm - pentru ceilalți, pentru cei care pot. 

Grija de sine înseamnă să răspundem acestei nevoi: nevoia de a conta. 

Acum pot alege

Acum nu mai suntem neputincioși. Acum putem să exersăm aptitudinea de a ne vedea pe noi înșine (în profunzime), de a ne auzi, de a ne înțelege pe noi înșine și de a ne răspunde. Acum ne putem conecta cu propria vulnerabilitate, la fel cum mama se conectează cu bebelușul neputincios și vulnerabil. 

Nu e suficient să țipăm la ceilalți, să cârtim, să acuzăm sau să ne oferim o sesiune de shopping, o mașină tare sau un abonament la înot. Poate conta, dar nu ne face pe noi să contăm. Avem nevoie să contăm pentru cineva. 

Pentru noi înșine, contăm? Nevoile noastre profunde, le ascultăm? Le cercetăm? Mergem înspre ceilalți cu ceea ce avem într-adevăr nevoie, cu vulnerabilitate? Riscând: poate nu totul, ca un bebeluș, dar măcar o parte? Ne asumăm să simțim o părticică din disperarea cu care strigă un bebeluș, pentru a ne face auziți de celălalt? Sau mergem cu nevoi mascate sub comportamente care mai mult ne dezbină, ne însingurează?

Acum, ca adulți (sănătoși), ne putem asigura cele necesare supraviețuirii. Spre deosebire de bebeluși. Ne putem regla temperatura și funcțiile corporale (chiar dacă apelând la medicamente), ne putem îmbrăca și hrăni, ne putem îngriji de igiena personală. Suntem autonomi funcțional. Însă nevoia de conectare rămâne. Nevoia de a nu fi singur pe lume. De a comunica, de a împărtăși, de a fi văzut, acceptat, alinat și în siguranță. De a conta.

Putem alege să nu contăm prea mult pentru noi înșine. Este o alegere de adult, nu mai este una de bebeluș neputincios (adică o non-alegere). Însă această alegere vine cu implicații: este aproape imposibil să putem vedea, auzi, înțelege cu adevărat și răspunde nevoilor altuia - și nu doar comportamentului său, câtă vreme alegem să amânăm acest demers în relație cu noi înșine. Măsura în care ne deschidem către nevoile noastre (fie ele și ”de bebeluș) și le dăm voie să conteze pentru noi, este aceeași măsură în care ne deschidem către nevoile celorlalți (fie ei și bebeluși) și le dăm voie să conteze pentru noi. 

Când noi ne menținem pe linia de plutire în mod constant, este greu să le oferim altora mai mult de atât. 

* Articol scris de Eva Alexandru Șerban, consilier școlar la Montessori School of Bucharest