În cadrul metodei sale, Maria Montessori a conceput un rol cu totul nou pentru educator. Copiii învaţă singuri, folosind materialele specifice, timp în care rolul educatorului este să direcţioneze, să stimuleze şi să ghideze activitatea acestora. În primă instanţă, copiilor li se face o prezentare a materialelor. Încet şi cu mişcări precise, educatorul utilizează materialul potrivit cu destinaţia sa, timp în care un grup de copii sau un singur copil îl urmăreşte. În timpul acestei demonstraţii, cuvintele şi mişcările excesive sunt evitate, iar acţiunile sunt segmentate astfel încât să se asigure o mai bună înţelegere a conceptului prezentat.

Decizia de a preda o anumită lecţie rezultă, de cele mai multe ori, din observarea atentă a copiilor, precum şi din evaluarea muncii lor anterioare. Ajutorul pe care un educator Montessori îl oferă copilului este întotdeauna extrem de limitat - atât cât să se asigure că acesta a ieșit din impas.

Copilul nu este corectat atunci când greşeşte. Se consideră că încă nu a ajuns să stăpânească suficient conceptul respectiv iar materialul va fi strâns şi reluat cu alt prilej, după o lecţie individuală, ori după o anumită perioadă de timp. Educatorul Montessori nu pedepseşte copiii niciodată dar nici nu le oferă recompense. Se consideră că singura recompensă de care are nevoie un copil este cea provenită din mulțumirea de sine, din faptul că a realizat un lucru bun și corect, bazându-se pe propriile lui puteri.

Dr. Montessori a observat cum copiii prosperă atunci când li se oferă libertatea într-un mediu propice nevoilor lor. După o perioadă de intensă concentrare şi lucru cu materiale care le stârnesc interesul, copiii dau dovadă de vitalitate şi mulţumire de sine. Concentrându-se la o activitate liber aleasă, neîntreruptă, copiii ajung la auto-disciplină şi pace interioară. Dr. Montessori a denumit acest proces „normalizare” şi este citat ca fiind „cel mai important rezultat al muncii noastre”. (Maria Montessori, "Mintea absorbantă' 1949).