Ce ne învăță pandemia - să avem grijă de cel slab, să ne păstrăm libertatea și să privim spre viitor

Era o seară grea. Fusese o zi grea, o săptămână grea.

De fapt, de câteva luni, umbrele parcă încolțiseră în fiecare parceluță din viață: în familie, la serviciu, pe stradă, în gânduri. O vigilență continuă se transformase, în fundalul ființei, în încordare și control. Multe planuri, multe scenarii, variante de soluții pentru situații întâmplate sau doar anticipate, răsturnări de situație, incertitudini cu duiumul... Cât poate să ducă mintea omului? Suntem noi echipați să gestionăm cu eleganță, zi după zi, lună după lună, niveluri ridicate de stres, de incertitudine și de izolare socială? Și pentru cât timp? Și cu ce cost?

Era o seară grea.  Încercam să-mi ajut copilul de 2 ani și jumătate să adoarmă. Era târziu, prea târziu pentru vârsta ei. De două săptămâni numai zece-unșpe noaptea ne apuca. Ai fi spus că dacă stă acasă în loc să meargă la grădi, doarme mai mult. Că dacă lucrez și eu de acasă, e mai fericită. Da' de unde?... Din contră, parcă în toate rutinele zilei se infiltrase parazitul încordării. Gânduri mi se perindau prin minte, se dădeau cap în cap, unele se răsturnau și nu mai știam de unde au pornit, altele veneau de-a valma și nu apucam să le prind la timp, cele mai mult se rostogoleau în dezordine, dându-mi o stare de agitație și nicio soluție minune... Și griji. Griji mari, care îmi taie respirația când mi le amintesc și griji mici, insistente, ca picătura chinezească. Pentru ea, pentru cei dragi, cei încă sănătoși, cei deja bolnavi, cei mai îngrijorați decât mine, pentru bugetul de luna asta, pentru organizarea de săptămâna viitoare, pentru dezvoltarea ei emoțională, pentru mamaia, pentru datorii, pentru sănătatea mea mentală, pentru lipsa mea de productivitate la serviciu, pentru ce îi las mâine de mâncare, pentru... 

- Mama, vreau să mai plimbi cu mine în brațe prin cameră, te rooog...

Ghemul de 2 ani jumate lăsă capul pe umărul meu și scânci. De la o vreme, adoarmea greu și dormea prost. M-am întrebat dacă e vreo legătură între asta și starea mea, starea noastră de spirit. Răspunsul era prea evident ca să îl pot primi.

Îmi ceru să îi mai spun o poveste. Ce poveste, mamă?! Știam doar povești despre planuri, prevenție, comorbidități, sarcini de lucru neduse la capăt... Îmi cerea să îi povestesc despre copilașii care merg la grădi, care se joacă împreună, care iau masa împreună... De zeci de ori pe zi cerea astfel de povești.

Mi s-a strâns inima și mi-am înghițit amărăciunea. Abia se obișnuise și îi plăcea să doarmă la grădiniță, când – PAM! - s-au închis iarăși.

-Nu mai știu, măi mamă, i-am răspuns tocită. Mai povestim mâine. Acum e timpul de somn. Dormi. 

Ghemul începu să plângă.

Mi s-a încețoșat mintea. Era praf de oboseală și la fel eram și eu. Era prea greu să o adorm. Să fiu prezentă și relaxată, să o alin, să îi zâmbesc și să am răbdare. Să mă conectez la ea. Cum se făcea asta, să te conectezi la copil – și la tine însuți, fără să dai de griji, nesiguranțe, preocupări, frici, îndoieli, în toată ființa ta? Cum face o mamă asta, că eu parcă am devenit un robot?!

Și m-a podidit și pe mine plânsul. Serile trecute oftasem, mă răstisem, promisesem, vorbisem mult și prost, o certasem: tot arsenalul care nu alină copilul vulnerabil și imatur cerebral. Acum uite că mai știam să fac ceva: să plâng. Se rupsese zăgazul și lacrimile au început să curgă a neputință, și curgeau, în timp ce o țineam în brațe și o mângâiam...

Copilul se opri. Se făcu liniște. O secundă, două....

- Mami, esti întristată?

- Da, mami.

- De ce?

- .. Când tu esti așa necăjită, eu nu pot fi veselă. 

M-am auzit. I-am pus ei în cârcă toate: grijile, incertitudinile... la un loc cu toleranța mea scăzută la frustrare. Mai aveam puțin și-i spuneam că, dacă nu era ea așa necăjită, dispărea chiar și pandemia!

M-a auzit și ea. Nu a procesat atât de departe ca mine. Dar a știut ce are nevoie. Și, spre deosebire de mine, și-a amintit cine este copilul, cine este adultul și care e responsabilitatea fiecăruia...

- Mama, învață!

- Poftim?

- Învață! Să înveți!

-...ce să învăț, mama?

- Să nu mai plângi atunci când plâng eu!...

Așa e, puiule. Tu ești cea cu creierul în plină dezvoltare, nu eu. Tu ești cea imatură cerebral, pentru care autoreglarea emoțională este inaccesibilă încă. Tu cauți să îți reglezi emoțiile împreună cu un adult, nu singură, pentru că nu îți permite creierul să faci asta singură. Tu depinzi de modelul meu, pentru a te regla emoțional. Ai nevoie să mă vezi pe mine liniștindu-mă și liniștindu-te, ca să înveți să procedezi la fel cu tine însăți – și mai târziu, cu ceilalți. Ai nevoie să trăiești experiența reglării emoționale pe care eu, părintele, ți-o ofer, de care eu sunt responsabil. Ai nevoie să exersezi, iar și iar, această experiență de autoliniștire în relație, cu ajutorul părintelui, pentru ca la un moment dat, peste o vreme, să poți repeta experiența și în lipsa mea. Ai nevoie de multe repetiții... Îmi vei oferi multe prilejuri îm care să te ajut să te recalibrezi emoțional...

Între noi două, tu ești cea prin definiție vulnerabilă emoțional. Pentru încă multă vreme de acum încolo. Iar eu sunt, pentru tine, baza de siguranță. Chiar și în vreme de pandemie.

Pot să am grijă de cel slab, când la rândul meu sunt atât de slăbit?

Și atunci, am hotărât să învăț ce mi-a cerut copilul meu: să fiu mai mare, mai puternică și mai înțeleaptă decât ea. Ca să îi rămân refugiu și model, în aceste vremuri tulburi. Dar de unde să învăț? În jurul meu, modelele de până acum se adaptează încă și își testează flexibilitatea mentală; cei mai mulți suntem în aceeași barcă, deși unii se țin mai bine la cârmă. Dar aceștia nu au timpul să reflecteze asupra propriului proces sufletesc, pentru a împărtăși cuvinte care inspiră și dau putere, cuvinte care pun pe ganduri și care mobilizează...

Și atunci, mi-am amintit de profesorul Viktor Frankl. De supraviețuitorul celor trei ani de teroare în lagărele naziste, cel care și-a pierdut acolo soția însărcinată și părinții, alături de manuscrisul în care își pusese tot sufletul. Cel care a supraviețuit, devenind ulterior fondatorul Logoterapiei (cea de-a treia școală vieneză de psihoterapie) și, timp de 25 de ani, șef al Clinicii de Neurologie din Viena. Și miracolul nu este atât că a supraviețuit, cât că a TRĂIT cât a putut de FRUMOS și de CU SENS acea experiență de ani:

• a privării extreme,
• a torturii și mizeriei,
• a expunerii la suferințe umane (sau inumane) continue,
• a pierderii celor mai dragi,
• a pierderii libertății,
• a fricii de suferință și de moarte,
• a presiunii permanente.

Iată ce descrie el, vizavi de a fi mai mare, mai puternic și mai înțelept decât cel evident mai slab decât tine, în condiții de stres – așadar, chiar dacă tu, la rândul tău, ești speriat și la capătul puterilor: 

”Pe vremea când lucram ca doctor într-un bloc de bolnavi de tifos, a trebuit să țin locul supraveghetorului-șef al aripii respective, care era bolnav. Ca atare, răspundeam în fața autorităților lagărului de curățenia barăcii – dacă se poate folosi cuvântul ”curat” pentru a descrie o asemenea stare de lucruri. Pretextul pentru inspecția la care era supusă adeseori baraca era mai mult cu scopul de a ne tortura, decât de a verifica igiena. Ne-ar fi fost de folos ceva mai multă mâncare și niște medicamente, dar singura grijă a inspectorilor era să vadă dacă nu cumva a rămas vreun fir de pai pe coridorul din mijloc sau dacă  păturile soioase, zdrențăroase și viermănoase erau bine întinse la picioarele bolnavilor. Soarta deținuților nu îi prea interesa. Dacă raportam prompt, atingând boneta care-mi acoperea capul tuns și pocnind din călcâie - ”Baraca VI/9: 52 de bolnavi, 2 infirmieri și un doctor”, erau satisfăcuți. Și plecau.

Dar până când apăreau – și adeseori o făceau cu întârziere de mai multe ore, iar uneori nici măcar nu veneau – eram obligat să tot întind păturile, să înlătur orice urmă de pai care cădea din paturi și să țip la sărmanii aceia afurisiți care se zvârcoleau în pat și amenințau să-mi zădărnicească toată strădania de a face ordine și curățenie. Apatia era mai mare în special în rândurile bolnavilor febrili, astfel că nu reacționau deloc până ce nu țipam la ei. Uneori, nici măcar asta nu ajuta, așa că aveam nevoie de extrem de multă răbdare ca să nu-i pocnesc. Iritarea atingea cote uriașe în fața apatiei lor și mai ales în fața pericolului în care mă punea asta (din perspectiva inspecției ce se apropia).” (Viktor Frankl, în Omul în căutarea sensului vieții, Meteor Press, 2009) 

Putem alege să fim mai buni decât simțim că putem? Cum rămâne cu libertatea umană?

 Și profesorul Frankl reflectează asupra acestor întrebări, în cartea lui: Omul în căutarea sensului vieții. Iată observațiile sale: ”Experiența vieții de lagăr ne arată că omul poate face ceva. Au fost suficient de multe exemple, unele chiar de eroism, care au dovedit că indiferența poate fi depășită și iritabilitatea poate fi suprimată. Omul poate păstra o rămășită de libertate spirituală, de independență în gândire chiar și în astfel de condiții groaznice de stres psihic și fizic.

Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne amintim de aceia care treceau din baracă în baracă, mângâindu-i pe ceilalți, dăruindu-le ultima lor îmbucătură de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar ei ne dau îndeajuns de multe dovezi că omului i se poate lua totul, mai puțin un lucru: ultima dintre libertățile umane – respectiv aceea de a-și alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-și alege propriul mod de a fi. Și întotdeauna trebuiau făcute alegeri. Fiecare zi, fiecare ceas ne ofereau șansa de a lua o decizie, o decizie care determina dacă te supuneai sau nu acelor puteri ce amenințau să te jefuiască de propriu-ți sine, de libertatea ta lăuntrică; care determinau dacă deveneai o jucărie la dispoziția împrejurărilor, renunțând la libertate și demnitate, fiind modelat după chipul și asemănarea deținutului tipic. (...) 

Modul în care omul își acceptă soarta și toată suferința pe care aceasta i-o cauzează, modul în care își duce crucea, îi oferă oportunități ample – chiar și în cele mai teribile împrejurări – să adauge un sens și mai profund vieții sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supraviețuire, poate uita de demnitatea sa umană, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace șansa omului fie de a folosi, fie de a renunța la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situație dificilă i le prilejuiește. Și tocmai acest fapt hotărăște dacă el este sau nu vrednic de suferințele sale.”

Remediul lui Viktor Frankl pentru o ”existență provizorie cu durată nedeterminată”

Iată și alte asemănări, dacă ne putem permite îndrăzneala de a compara – și o vom face, tocmai pentru că avem nevoie să ne recalibrăm experiența - între situația din lagăr și situația actuală, determinată de pandemie:

”Foștii deținuți, când își scriu sau își relatează experiențele, sunt de acord că cea mai deprimantă dintre toate stările de lucruri era aceea că deținutul nu știa cât de lungă îi va fi detenția. Nu avea niciun indiciu privind data eliberării (în lagărul nostru nici n-avea rost să discutăm despre așa ceva).  De fapt, durata perioadei de detenție nu era doar neclară, ci și nelimitată. Un binecunoscut psiholog cercetător atrăgea atenția asupra faptului că viața în lagăr ar putea fi numită o ”existență provizorie”. Am putea-o completa definind-o ca „existență provizorie cu durată nedeterminată”.

(...) Era imposibil să prevezi când și dacă forma aceasta de existență va avea un capăt. (...) Omul care nu putea întrezări sfârșitul ”existenței sale provizorii” nu era în stare să țintească spre un scop ultim în viață. Spre deosebire de omul obișnuit, el înceta să mai trăiască pentru viitor. Ca urmare, întreaga structură a vieții sale interioare se schimba; se instalau semnele decăderii (...). Acest sentiment al ”lipsei de viață” se intensificase și din alte cauze: din punct de vedere temporal, lipsa unui capăt pentru perioada de prizonierat era cel mai acut resimțită; din punct de vedere spațial, aveam de-a face cu îngrădirea în limitele lagărului. Tot ceea ce era dincolo de sârma ghimpată devenea atât de îndepărtat – cu neputință de atins și, într-un anume fel, ireal. Evenimentele și oamenii dinafara lagărului, toată viața normală de dincolo, căpăta pentru deținut o înfățișare fantomatică. Adică viața de afară, atât cât deținutul putea să mai vadă din ea, îi apărea aproape tot așa cum trebuie să îi apară unui mort care privește spre ea din cealaltă lume. (...)

Orice încercare de a lupta cu influența psihopatologică a lagărului asupra deținutului prin metode psihoterapeutice sau psihoigienice trebuia să țintească spre a-i furniza acestuia tărie lăuntrică, arătându-i un scop în viitor, spre care putea privi înainte. Instinctiv, unii deținuți încercau de la sine să găsească un astfel de scop. Acesta este specificul omului – că poate trăi doar privind spre viitor – sub specie aeternitatis. Și aceasta îi este salvarea în cele mai dificile clipe ale existenței, deși sunt momente când trebuie să își silească mintea să procedeze așa.” (Viktor Frankl, în Omul în căutarea sensului vieții, Meteor Press, 2009) 

Epilog

Iar tu, copilul meu, mă tragi de mânecă tot înspre viitor. Îmi ceri să învăț să te cresc cu liniște, cu stăpânire de sine, cu încredere. Îmi ceri să dau voie nădejdii să se strecoare în poveștile noastre, în schimbul de priviri dintre noi și în umorul cu care te plimb prin casă de zece ori pe seară, de parcă ai fi un bebeluș.

Îmi ceri să învăț să privesc dincolo de regresia emoțională pe care o văd la tine, dincolo de știrile paralizante care vin pe orice canal, dincolo de îngrijorările justificate care îmi împânzesc mintea și dincolo de oboseala care se așterne pe toate palierele ființei mele: înspre VIITOR.

Îmi ceri să văd ce relație frumoasă avem prilejul să construim noi două, tocmai aici și acum, în această intimitate epuizantă. Să realizez ce stabilitate emoțională, ce perseverență, ce încredere că dificultățile pot fi depășite când ești în relație, ce încredere că în cei dragi poți găsi alinare – ce achiziții prețioase sunt pe cale să îți facilitez eu, tocmai aici și acum, în aceste momente dificile, și nu în altele, mai relaxate.

Îmi ceri să întrevăd ce om mare și bun, tandru și încrezător, stabil și asigurator, poți deveni – tocmai pentru că acum și aici, trecem împreună prin nopți nedormite, griji apăsătoare, îndoieli, regresii și ”existență provizorie cu durată nedeterminată”...

În mijlocul cărora, eu învăț să îmi păstrez seninul, iar tu înveți că OMUL le poate duce pe toate: cu zâmbetul nădejdii pe buze sau măcar ascuns în inimă, cu credință în viitor și cu iubire pentru cei la fel de slabi sau și mai slabi decât el.

Bibliografie: Omul în căutarea sensului vieții, de Viktor Frankl, București, editura Meteor Press, 2009

** Articol scris de Eva Alexandru Șerban, consilier școlar la Montessori School of Bucharest